Perioada Heian (795-1185), considerată clasică a culturii și artei japoneze, a fost dominată de cultura aristocratică, îmbogățind întreaga moștenire a tezaurului mondial.
Inventarea sistemului de scriere kana, care a dus la posibilitatea de a reproduce cu fidelitate sunetele limbii japoneze, a contribuit la dezvoltarea literaturii japoneze clasice. Această invenție a fost atribuită călugărului budist Kūkai și a fost folosită cu certitudine, la începutul secolului al IX-lea. Deoarece femeilor nu le era permis să scrie folosind sistemul de scriere chinez, ele au trebuit să folosească noul sistem de scriere japonez, în timp ce bărbații îl foloseau pe cel chinez în actele oficiale. Astfel, literatura Heian a prezentat în special viața privată de la curtea imperială.
Familia imperială a constituit un important centru de cultură, iar în anul 905 a fost alcătuită “Kokinshū” (“Antologie de poeme vechi și moderne”), prima dintre marile antologii de poezie imperială. Ki no Tsurayuki, Ki no Tomonori, Ōshikochi no Mitsune și Mibu no Tadamine au compilat acestă antologie la ordinul împăratului Daigo. Poetul Ariwara no Narihira, care înainte era considerat autorul colecției de proză și poezie numită “Ise monogatari” ("Povestiri din Ise"), apărută în 980, și poetesa Ono no Komachi sunt doar doi dintre cei mai importanți reprezentanți ai acestei noi poezii aristocratice.
În această perioadă a fost realizată cea mai importantă operă a literaturii japoneze, capodoperă a literaturii universale, “Povestea lui Genji” (“Genji monogatari”) de Murasaki Shikibu. “Genji monogatari”, care poate fi considerat și un precursor al romanului modern, prezintă viața și iubirile prințului Hikaru Genji precum și viața de la curtea Heian. Muzica Heian, în special gagaku, a fost în mod intim legată de viața de la curtea aristocratică. Aristocrații perioadei Heian, precum personajele lui Murasaki Shikibu, cântau în mod îndemânatic la instrumente muzicale. O altă reprezentantă importantă a culturii de curte din era Heian a fost Sei Shōnagon.

În perioada Kamakura (1185-1333) singurele elemente de artă se găsesc la Kyoto, capitala împăratului. Aceasta este perioada în care budismul devine o religie populară, dar budismul zen este privit ca una dintre cele mai importante școli de gândire din acea vreme, fiind îmbrățișat în mare parte de către starea luptătorilor. Kamakura este perioada de înflorire a literaturii religioase.

Școala zen budistă introdusă pentru a doua oară în Japonia în perioada Ashikaga (1333-1573) a influențat într-o mare măsură valorile artistice. În această perioadă preoții-pictori Shubun, un călugăr de la templul Shokoku-ji din Kyoto, și Sesshu care a studiat pictura chineză în China, au devenit cunoscuți, amândoi fiind adepți ai budismului zen.

Perioada pictorilor Ukiyo-e este era Tokugawa (Edo, 1603-1868) când au fost realizate unele dintre cele mai frumoase stampe, ukiyo-e din istoria Japoniei. Printre marii pictori ai acestei perioade îi putem aminti pe Kitagawa Utamaro (1753-1806), Katsushika Hokusai (1760-1849) și Ando Hiroshige (1797-1858). Literatura erei Edo este reprezentată de către Ueda Akinari (1734-1809), Jippensha Ikku (1765-1831) și Ryutei Tenehito (1783-1843). Dar cea mai importantă figură a acestei ere este considerat a fi Matsuo Basho (1644-1694) cel care a dat haiku-lui forma perfectă a tuturor timpurilor.
Arta și literatura Japoniei s-au dezvoltat în strânsă legătură cu evenimentele politice și au influențat într-o anumită măsură evoluția stărilor sociale în Japonia evului mediu. De-a lungul timpului ceaiul o rămas o parte foarte importantă din viața tuturor japonezilor, împreună cu vestita ceremonie a ceaiului.