Ceremonia ceaiului (茶の湯 chanoyu, 茶道 chadō sau sadō în japoneză) este un ritual tradițional influențat de budismul Zen prin care ceaiul verde matcha (抹茶) — sau „roua prețioasă lichidă” — este preparat într-o manieră ceremonioasă de către o persoană inițiată și servit unui grup mic de oaspeți într-o atmosferă liniștită. În esența sa, ceremonia ceaiului reprezintă expresia sintetică a aspectelor fundamentale ale culturii japoneze.
Ceaiul a fost înainte de toate un medicament. Planta ceaiului se pare că este originară din munții din sudul Asiei, de unde a fost adusă în China. În timpul dinastiei Tang (616 - 907) ceaiul era băut mai ales pentru gustul său și era așa de important încât a devenit subiectul unei cărți în trei volume numită Chá jīng, („Cartea sacră a ceaiului”), scrisă de Lu Yu, (733 - 804), poet chinez. În acea perioadă frunzele de ceai se presau și se uscau în formă de calupuri solide. Pentru preparare se foloseau diverse arome, spre exemplu ghimber și sare.
În timpul dinastiei Song (1127 - 1280), frunzele verzi ale ceaiului erau uscate și apoi transformate în pulbere (praf). Acest ceai verde sub formă de pulbere era folosit, în principal, pentru ceremoniile din temple, dar era apreciat pentru gustul său și de către laici. Ceaiul a fost folosit în curțile aristocratice și în ceremoniile budiste începând cu secolul al XII-lea.
Preotul budist Eisai (1141 - 1215), fondator al școlii de zen Rinzai, a introdus ceaiul în Japonia la întoarcerea sa din China, după studii care au condus la aprecierea valorii ceaiului folosit în timpul meditației. Astfel, acesta a scris Kissa Yojoki, un tratat ce prezenta proprietățile ceaiului atât pentru sănătatea fizică cât și pentru cea spirituală. În Uji, localitate din vecinătatea orașului Kyoto, înființează o grădină botanică unde cultivă, printre alte plante, și planta ceaiului. Frunzele plantei au constituit baza pentru licoarea preparată prin infuzie și servită ca o băutură revigorantă în templu. Vizitatorii și călugării budiști de la alte mănăstiri, care doreau să învețe cultivarea ceaiului, primeau la plecare semințe și lăstari. Eisai este cunoscut în Japonia ca „părintele ceaiului”. Ceaiul a primit curând după aceea binecuvântarea împăratului devenind astfel cunoscut peste tot în Japonia.
Interesul lui Eisai pentru ceai a fost împărtășit și de discipolul său Dogen cunoscut ca fondator al școlii de zen Soto.
Când Dogen s-a întors din China în 1227 a adus cu sine numeroase ustensile pentru ceai și instrucțiuni pentru ceremonie cu reguli pe care ulterior le-a folosit pentru a îmbunătăți viața de zi cu zi din templul Eiheiji, fondat de el în provincia Fukui.
Aprecierea ceaiului nu a rămas îngrădită în temple, ci popularitatea sa s-a răspândit la casele nobililor din Kyoto și printre samurai. Întrunirile acestora erau un eveniment de bucurie și includeau momente în care participanții identificau diverse tipuri de ceai care erau oferite învingătorilor.
Din aceste manifestări inițiale de divertisment, folosirea ceaiului s-a transformat în „cultul ceaiului”, în chanoyu, numit așa de preotul budist Murata Juko (Shuko), care a stabilit principiile ceremoniei punând accentul pe aspectul spiritual, și care s-a îndreptat tot mai mult spre o formă de expresie artistică, începând a se desprinde din ambientul exclusiv monahal pentru a se extinde la noua clasă a comerțului și între secolele XIV-XVI, chiar și printre samurai. Aceștia din urmă erau educați în spiritul ceremoniei ceaiului cu aceeași seriozitate cu care se pregăteau pentru artele marțiale.
Chanoyu a fost completat de marele maestru Soueki (în japoneză 千利休, Sen no Rikyu), cel care i-a conferit un caracter specific japonez, perfecționându-l până la artă, formă în care se găsește în zilele noastre.
|